odihna duhului și-n gând zeire
în foi cuvântul cântă în surdină
albastre flori ivesc a sa grădină
în ochii învățați spre-a lui grăire.

și frumuseți se cos pe-a ta retină
de slova cerne-a visului suire
pe firul de paiang, spre Cer, subțire
privirea învelindu-se-n lumină.

pe căi de celuloză-i taină multă
de-i stih acolo,-n alb înveșnicit
și-n tine-o clipă-a mii de ani exultă.

în verbul tău abia ucenicit
la Dumnezeu, un înger stă, ascultă
să afle cât zadar ai nimicit...