Pădurile nu m-au lăsat să scriu pe copaci,
cuvintele le-am cîntat în frunză
până mi s-au înfundat cărările.

Singurătatea se plimba de mână cu ecoul
pe marginea râului din valea adâncă,
nu m-a molestat frica dar am simțit prezent necunoscutul
care se ținea de mine.

Cerul călătorea printre arborii tineri se vedea foarte rar,
niciodată nu mi-am închipuit cum curge prin ramuri
fără să se grăbească,
cineva s-a îndepărtat prin față , n-am văzut cine,
poate a trecut grăbit spre zmeuriș
unde n-am știut să ajung și m-am întors înapoi
să privesc dealurile cu pomi.

Merg de fiecare dată singur pe unde știu c-am fost,
să simt bucuria de atunci
cine știe când o să mai vin,
e prea târziu și aș vrea măcar să scriu
câteva cuvinte rămase-n memorie
până târziul nu-și întoarce fața în altă parte.