Poemul meu prea înalt,
numit picur de vin
vechi
te voi scrie cu un pas ușor de femeie
când mă voi preumbla (unduindu-s-ar noaptea, și ziua, și zorile!) la tine în coastă,
pe acolo pe unde trece trenul fericirilor, zgâlțâind pe marcaje,
plumbuit
și greoi
iar toamna aceea, pe care nu ți-o voi da, decât acolo, în livada aceea părăsită,
nu
va exista niciodată
pentru că lumea nu e decât un zar, și o butaforie,
un fel de dans ilogic, formal, cu un pum de nenoroc împărțit ca niște semințe negre, țigănești,
în fața ta
în fața noastră
pe fața noastră perfectă

de ilogic, despărțindu-se.