mi-s marginile zdrențuite și nu mai sper o nouă înflorire
lumina mă rănește și-așteptarea
îmi toarnă întuneric în cupa mereu plină

ascult tăcerea, ticăit uscat pe bolta vieții
și mâinile se-ncheagă-n rugă mută
pierdută e speranța și nici cerul
nu-și mai găsește timp de mine și mă uită

aș vrea să cresc pădure dar nu-s decât o frunză
m-aș înălța la cer să pot ploua
zăpezi așteaptă să-mi sărute urma
efemeride fulguie în umbra mea

nisipuri îmi domină orizontul
și mă îngroapă în uitarea de cerneală
penița fii și scrie-mă pe cer, cuvânt care dezleagă