Îmi cânt decăderea din hit, în romanță,
Ca anii ce nu se sfârșesc, nu se știu;
Se adună și apasă, din trup fac o zdreanță...
Ce-o zi va rămâne din timpul pustiu.

E ca lumânarea ce tot se topește,
Cum flama în fitilul ce-o arde pervers,
Pierind pic cu pic căpătâi, ce ițește
Cum n-ar fi nimic, pân’ ce anii s-au È™ters.

E cum prăvălirea pe groapa săpată,
ÃŽn care tot intri cu corp mai sleit,
Doar cap, îndărătnic, tot speră să înceapă
Un alt iluzoriu, mințind pe murit...

Doar mâinile în sus, ridicate înspre cer,
Pot încă să țină, deasupra de craniu,
Un dor nesfârșit... de îl au scris, spre eter...
Doar ele pot veșnic să dăruie-n straniu...

E scrisu’ izotop, ca eternul uraniu?...
09.06.2014