N-are cum să nu fie frumos orașul din care vii tu,
de pe o stradă între două uitări.

Acolo se aud nesfîrșite fabrici de umbră
împachetînd lucruri singure. Vorbim despre ele
cum am semăna nisip în pustiu. Noi,
cea mai împlinită văduvă și cel mai vesel orfan.
Vorbim tăcerilor în case fără drum,
cînd nu iese soarele și luna mai așteaptă.
Se-ntunecă cerul de vorbe și seacă albia sîngelui.

În război există supraviețuitori. În dragoste, nu.

Iar mîinile tale sînt așa de curate
că poți spăla apa cu ele...