S-au aprins cuvintele și lumina sclipitoare
a devenit albă ca o hârtie lucioasă
pe care nu pot să scriu poeme albe,
între noi a rămas doar o noapte de meditație.

Diminețile sunt ploioase,
zilele se alungă singure, fug să nu se ajungă,
tu te îndepărzezi odată cu ele pe aceleași drumuri înguste
care păstrează teama sedimentată sub pietre,
nu pot să-ți descriu peisajul
sufletul tău ar îmbrățișa efortul depus
care nu se mai reface fără vindecarea rănilor.

Aerul se respiră greu
și nu mă ajuți să-l filtrez
cu plămânii tăi puternici din pieptul arătos.

Umbra este cu fața la mine
și aproape n-o văd
din cauza luminii care mă caută peste tot.
Pământul prinde pojghița destinului său
și se poate vinde la mezat
ca și vorbele iefine.

Doar păsările cu cerul în aripi, îl privesc atent
și zboară prin anotimpuri supuse la schimbări
ce nu pot fi prevăzute.
Singurătatea se adâncește în gândurile trecute,
dragostea ațipește și ea pe filele
unei cărți ce nu se mai termină,
tu îi fixezi paginile, îmi împarți timpul
încât să încapă și viața viitoare între coperți
ca un corolar al împlinirii.

Doamne, mă rog și eu să împart cu tine paginile,
atâtea câte vor fi.