Tristețea mea chemase ploaia
Dar nici unul dintre ei nu știa...

Și stăteau singuri, tare singuri
Dincolo de ferestre, bîjbîind
Dimpreună cu întunericul –
Iar acesta le vorbea mereu,
Dar nimeni nu înțelegea.

Urma să-i înghită ploaia
Doar frigul de sub gene,
Cînd lacrimile se uscau.
Dar ploii îi era lehamite.

Timpul trecu de mult,
Și tot se întrebau:
Oare mai există ceva dincolo de cer?
Luminile agitate din pumnii de ceară
Nu-i trezeau din visul mincinos!

Nu realizați cît de singuri sunteți
Cînd pașteți pe un cîmp-miraj,
Cînd pur și simplu, existați,
Dar rămîneți străini pentru Lume.

Vă admir buzele cînd susțineți profund
Cum marea e a voastră, și aerul, și nopțile,
Boltă unduitoare a negării singurătății...
Detest curajul de a privi un surîs în oglindă,
Frumusețe mesianică ați putea întrezări
Dar nu vedeți singurătatea cum zîmbește?

Nu voi cuteza a mai rîde împreună cu voi
În timp ce gîndurile se topesc
Precum carnea de război,
N-am de gînd să vă zgudui cu nemiluire soarta
Într-un colț nevăzut și-amar stau și vă spun
Dar, mereu-mereu, singurul drum a fost
Singurătatea...