de când cu ceața asta urc și eu cum pot,
bâjbâi în contact direct
cu suprafața lucrurilor,
am învățat să ghicesc dincolo de culori
e ceva vreme de când orbecăi,
deja nu mai contează că
prima amintire vizuală mă bântuie

iată-mă apărând dintre aburi,
înaintez adulmecând, pipăind, ciulind
când îmi sare un animal în față
nu am timp decât să-l iau în brațe,
ba chiar s-a întâmplat să mă trezesc
între mâini cu câte un om

mă orientez luând pulsul copacilor,
despart zilele de nopți prin bătăi de aripi,
știu aproape inexplicabil când
e pe cale să se schimbe ceva în jur
uneori mi se pare că toate au ceva de spus,
ierburile și lighioanele câteodată mă rostesc,
mă îndrumă dincolo de speranță

trăiesc fără imaginea de ansamblu,
nu pot face doi pași în spate
pentru contemplare
cuprind uneori de foarte aproape,
alteori dau drumul din scurt,
mă întristez fără teamă și fără nădejde

singurul lucru care îmi dă
cu adevărat emoții e capătul lumii
singurul lucru care mă înfricoșează
e momentul în care voi ajunge în culme,
clipa în care ceața va rămâne sub vârfuri
și nu o să mai am încotro
și va trebui doar să mă bucur