privesc adesea răsăritul
și mi se pare din ce în ce mai frumos,
se înmoaie-n mine gânditul
și aud un cântec duios

e cântecul mireselor tandre,
ce-și unduie dulcele glas,
în noaptea festinului grande,
în patul iubitului gras

măsor răsăritul cu ochii
și gândul îmi este pierdut,
vântul scutură plopii
și eu mă gândesc la trecut

te văd parcă aievea pe tine,
cum îmi spuneai, te iubesc!
dar vai, ce păcat e creștine,
cuvintele tale otrăvesc

mi-e milă de mine și plâng,
dar râd, împreună cu tine,
întins stau pe iarbă în crâng
și simt sentimentul de bine

mi-e dor de amorul nebun,
trăit într-o vreme de basm,
la casa cu geamuri din prun,
a Tanței cu suflu de asm

mi-e dor de privirea-ți de fier,
de părul ce alunecă blând,
de trupu-ți frumos giuvaier,
de sufletul acela plăpând

mi-e ciudă pe tine și strig,
ucis-ai iubirea ce a fost
m-apucă un tremur de frig,
mă simt tot mai rău, tot mai prost

o lacrimă îmi curge încet
și cade prin iarba cu rouă,
prelinsul ei lin și discret
pământul din jur parcă-l plouă

of ființă nedreaptă și rea,
of dragoste dulce-amară!
mi-ai dat potirul spre a bea,
și sufletu-mi se zbate să moară

ești Jak-ul din străzile Londrei,
ce spintecă sufletul trist.
ești umbra iubitei și a blondei,
ești calea cea dreaptă spre vis

ești tot ce a rămas bun în mine
și tot ce ar putea fi înviat.
ești gândul ce-mi stă tot la tine,
ești trista-mi iubire din pat

ești ura ce-o port pentru tine,
ești dulcele glas românesc,
ești simțul meu despre bine,
ești tot ce pe lume trăiesc

ești visul virginei bătrâne,
ce șade cu lacrimi la geam
ești omul ce plânge un câine,
ești mugurul verde din ram


ești tot ce pe lume e trist
ești cântecul celui învins,
ești tot ce-i frumos în abis
ești sufletul omului prins

ești tu și atât pot săți spun
ești ultimul taxi din drum,
ești glasul nebunului bun
ce sfarmă iubirea în scrum.

privesc răsăritul adesea
și mi se pare din ce în ce mai frumos,
se înmoaie-n mine gânditul
și aud acel cântec duios.