Oamenii singuri cresc în noi
Îi hrănim cu iluziile noastre
Le dăm câte un ochi o ureche
Puțin din inimă și câteva degete

Sunt un fel de clonă malformată
Al căror Dumnezeu este împărțit la doi
De trei lei piele e prea puțin
Să simtă alt om când ies prin tălpi
Sau firul de păr tocit pe la colțuri

se-întorc mici... umeri ridicați și ochiul în gleznă
își prind tâmpla de degete
cu palma stângă
cer din când în noapte
câte-un neuron
de veghe
la gol

uneori le sărutăm creștetul
le lipim plasturi pentru depresie
dar… cel mai des
le punem Chopin
sau le dăm
o hârtie…

București - 29 mai 2017