s-au atins concentrațiile optime
( mai mult oxigen la nivel celular)
am coborât și mai mult în noi,

a apărut,
o transă indusă de frumusețe.
o sănătate de fier, ca a unui metal.
zonele cu spații deschise, frumoase,
în care să
respirăm.

lumina legată de lalele hidoase.
(am uitat să le punem apă, dar chiar dacă le puneam
capetele lor s-ar fi scurs,
în jos,
tot mai jos).

dar nimic nu ajunge acolo.
acolo are loc conversia, ca o bacterie care
se multiplică, fără să-i spună cineva cum.
prin d i v i z a r e.
deschiderea drumurilor ca atunci când primești
o notificare pe facebook și
inima îți tresare.

dar ei vor mai mult. orașul vrea mai mult.
așa am ajuns să ne proiectăm pe un
écran gigantic, să fim o cârpă uriașă întinsă pe un bloc,

cu un mesaj subliminal.
așa ne inducem comele.
să nu cumva să credem că ceva e peren.

așa ne ferim denigrarea trupurilor în constanta lor
degradare.
proiectându-ne sufletele încapsulate,
ca pe niște bomboane în borcane de fier.

după ce concentrațiile optime se distrug
nu ne mai imaginăm nimic. transa dispare.
pași spre autobuze, faruri cu leduri
albastre și circulare.
(albastrul e culoarea moleculelor unui crab-platoșă.)

e low battery, e frigul care ne întoarce spre case.
acolo vom adormi ca un computer,
dacă nu reușim să băgăm la timp cablurile în priză.

când mesajele subliminale ne adorm și ne fac bine,
halucinăm din nou:

suntem construiți să începem
să îmbătrânim intre 25 - 28 de ani,
iar pe măsură ce avansăm în vârstă, acest proces se accelerează.
precum orașul care se dezintegrează continuu
și într-o zi nu va mai fi.
suntem a p a din vaza cu lalelele noastre bolnave.