brațele tale cresc din trupul meu
când pleci le smulgi de acolo,
rămân plăgi de cuvinte nespuse
undeva între interior și exterior
copilul plânge

uneori cresc eu însumi din umbra ta
strivind corole de vorbe de acolo cresc
umbra e mută și
aude doar atingerea ta pe lucruri
cu palmele, cu tălpile tale intonând asfalt
asfaltul îți curge în umbră-n distanțe, aleargă
spre drumul de piatră sfințită-n duminici

tot mai mult zorii
târăsc după ei pe soare,
un soare-copil în dimineața asta ce n-a mai fost
vârstele oamenilor - aduceri aminte
clipa asta abia s-a născut
eu însumi nemaifost fiind Acum

respiri îngeri
plămânii tăi, rastel de aripi, se zguduie de lene
uneori tușești pene,
în una mi-am locuit cerneala
grumazului de cuvânt
spre stingerea parțială combustiei cu alb a hârtiei

în rest
iar îți creșteau brațe din trupul meu,
udate cu slovă la rădăcină
moartea nu ne era vecină
muribunzi în șoaptă
ziua asta nouă
din clipa de murire ne deșteaptă

mirabil crește apa-n ochii tăi
și plouă...