eram toți așezați de jur împrejurul prăpastiei
ca o amintire din copilărie
ghemuiți,
atât de mulți
și așa de singuri.


am aruncat o piatră limpede
peste ani,
din vârful unui munte
privind-o în timp ce cădea:
de pe-o stâncă pe o altă stâncă,
dintr-un pom în altul,
printre palele de vânt,
prin șuieratul singurătății,
rostogolindu-se de pe-o aripă de pasăre
pe alta,
prin țărână,
prin mirosul verde-al ierbii,
fără să știe să vorbească,
fără să știe să plângă.

1

am aruncat o piatră
și o parte din mine a sărit după ea
din vârful unui munte,
de pe-o stâncă pe o altă stâncă,
dintr-un pom în altul,
lăsându-mă purtat de vânt
prin șuieratul singurătății,
râzând și chicotind,
bucurându-mă de clipă,
fluturat în pântecul destinului,
lovindu-mă de pomi, de pietre,
de pământ,
învățând să-mi crească aripi.

2

în jurul meu, așa, ghemuit și adormit,
pe marginea unei prăpăstii,
a început să crească un zid de piatră,
un acoperiș de lemn,
au crescut o masă, o lampă, un scaun din lemn
și o fereastră mare de sticlă
prin care mă priveam zburând.
au crescut o fată, o bancă și o noapte de vară
cu o lună prinsă de cer,
un sărut pașnic, o lume albastră,
o carte de Pynchon
și o ceașcă de cafea.

3

un foșnet bizar de frunze,
o ramură deasupra unde stau înghesuite
patru piersici ca un buchet.
o clipă lată de șaptezeci și unu de ani,
amintirea unei sărituri în gol,
dintr-o ființă în altă ființă,
la capătul unui alt hotar al vieții.
o privire furișă în sus, spre cer,
printre crengile adormite ale piersicilor:
un copil fericit zburând.

4

lângă mine, pe margine, un alt bărbat,
cu un casetofon în cârcă,
ascultă concertele de pian ale lui Rahmaninov.