podul de deasupra râului nu ar trăi fără oamenii care îl traversează
și fără apa care curge pe sub pântecele său alb
mi-a spus bătrâna care cerșea în stația de autobuz, rezemată
de-o salcie
aici oamenii trăiesc ca și cum și-ar lua zborul și ar dispărea
în puzderia de nori a serilor de martie
ca și cum s-ar arunca retezându-și picioarele de la pământ
într-un salt
în toate clipele pe care nu le-a trăit
a spus bătrâna ținând mâna întinsă ca și cum ar ține o pensulă
cu vopsea

moartea nu e un lucru la care să meditez
nici un lucru cu care trebuie să mă împac
ci un lucru care trebuie uitat
așa cum bătrânii japonezi au uitat ultimul somn și ultimele respirații
ale copiilor mistuiți de bombele nucleare
așa cum bătrânii japonezi cutreieră străzile crezând că siluetele
însângerate de pe străzi și clădiri sunt umbrele copiilor din ei
pe care nu i-au cunoscut

nu am mai văzut demult ziduri de cărămidă de care să mă sprijin
atunci când plâng trăind viețile tuturor oamenilor pe care îi iubesc
sfărâmam cărămida scrijelind-o cu unghiile
și îmi imaginam cum urma să mă trezesc dincolo de zid
unde timpul curge altfel și oamenii zboară trăgând aer în piept
și ridicându-și aripile deasupra capetelor
dispărând în zare
fără trecut și fără viitor plutind ca o ploaie de frunze
pe undele apei

noaptea târziu
bătrâna pictează străzile și copacii, și clădirile, și norii, și păsările
de fiecare dată cu mâinile altcuiva
de fiecare dată cu timpul altcuiva
în timp ce eu urmăresc râul curgând spre lumea lui mută și îndepărtată
pe care nu o cunosc
de parcă nu s-ar întâmpla nimic,
de parcă oamenilor le e scris să zboare de la naștere spre moarte

sunt puțini cei pe care îi cunosc
sunt puțini și cei care mă cunosc
și nimeni nu plânge de bucurie la prima respirație a dimineții.