toată lumea înțelege asta
zâmbesc de parcă nu s-ar fi întâmplat niciodată nimic
sau plâng
când toate faptele le sar înainte
precum peștele spadă din „bătrânul și marea”
nimeni nu poate sări peste propria umbră

dis-de-dimineață am aflat că nimic nu durează o veșnicie
alergam fără timp de-a lungul satului
peste dealuri luminile alea plăpânde
din vremea copilăriei se aprindeau
în mijlocul cârdurilor de case
și oamenii tăceau înveliți în aripi de lemn
reci și singuri
cu brațele aplecate la pământ
ca o gură de aer proaspăt

norii
cădeau din toate colțurile
cascade albastre fumuriu
tușe trase cu pensula peste vremurile pe care le-am trăit
și nu le mai zărim în depărtare

acolo
unde numai sufletele dormeau
cu trupurile de celofan rezemate
de conturul zilelor
acolo
nu mai era timp

în lipsa aceea,
retrăiam clipele de fericire
vederea munților albi dincolo de ținuturile noastre joase
călătoriile cu trenul
traversând păduri
cu inima tremurândă
privind prin inimile desenate pe ferestre prăfuite
dragostea alergându-mi prin față
o fugă a necuvântătoarelor

pașii inverși făcuți de-a lungul șinelor de tren
pe deasupra ruinelor din cărămidă
dăinuind peste liniștea
fostului spital de tuberculoși

acolo
în lipsa ceea dintre viață și moarte
un câine a lătrat la ceruri
vântul a început să-și târască trupul
în lanțuri

și eu trăiam fără timp
amintindu-mi
că nimic nu durează o veșnicie.