I

Stăteam în câmp, în spatele fermei dărăpănate,
Unde acoperișul din lemn mucegăit cânta,
Vibra prin toate fasciculele care îl alcătuiau,
La fiecare atingere, la orice răsuflare.
Vibrația curgea în pereți, unde se propaga
Printre cărămizi, între cărămizi și ciment,
În podeaua din scânduri uscate,
În tot interiorul fermei pe care nu mi-l puteam imagina
În scheletul din beton, în scara proptită de zidul din spate,
În cușca câinelui și-n corpul acestuia.

Vibrația se lungea la nori, la cer,
Prin firișoare invizibile,
Plesnea din vechea fermă în firișoare transparente și lungi până la cer
De acolo pulsa și absorbea orăcăitul broaștelor din heleșteu, foșnetul giganticelor spice de grâu,
Zgomotul respirației mele, plesnetul aripilor rândunicilor și ale gărgărițelor,
Scârțâitul trecerii timpului…
Și toate astea neauzite și nesimțite de nimeni
Ci numai văzute de mine și de liniștea mea.


II

Eu stăteam nemișcat pe potecă, între lanurile de grâu
Și învățam să nu mai respir,
Începeam să mă ușurez, vântul ne legăna în tandem,
Pe mine și spicele de grâu
Curând am început să năpârlesc la soare,
Să mi se decojească tricoul și pantalonii înverziți,
Să-mi cadă genele și sprâncenele, părul de pe mâini
Și de pe picioare, părul din cap, fir cu fir, până am ajuns neted și gol.
Treptat a început să mi se exfolieze pielea, să-mi lepăd epiderma
Să mi se resoarbă irisul verzui în pupila ca o gaură neagră,
Care s-a albit progresiv,
Capilarele minuscule bântuiau haotic deșertul alb al ochilor mei.

III

Deși eram orb simțeam înnegrindu-se spațial
Simțeam soarele curbându-se și umbrindu-se, difuzându-se ca o ceață gălbuie și densă
În jurul meu și al câmpului și al fermei părăsite se țesea universul
Răcoros și plin de stele și nebuloase explodând în culori frivole în întunericul acvatic.
Corpul meu începea să se condenseze, să se înghesuie în el însuși
Până am ajuns asemenea unui bebeluș cu cefalee,
Degetele mâinilor și picioarelor au început să mi se lungească
Și să se subțieze asemenea picioarelor păianjenilor.
Eram prins acolo, lângă fermă, între lanurile de grâu
Asemenea unei larve în pupă.

IV

Mi-am întins lent și greoi brațele cu degetele mele subțiri înspre spicele de grâu
Și-am început să mă cațăr către vârful unuia din ele.
Când am ajuns mi-am fixat degetele pe tulpina lui și
Mi le-am vârât în vasele lui lemnoase și liberiene
Mi-am contorsionat, încordat și relaxat trupul
Până când m-am așezat confortabil în vârful spicului
Acolo am așteptat un timp inimaginabil lăsând să treacă ploile
Vântul, inundațiile, zăpezile, cutremurele, arșița, primăvara, vara, toamna, iarna, lăcustele, gerul, fericirea, războiul, pacea, liniștea, sfârșitul,
Începutul șoptitor.

Nu de puține ori simțeam cum spicul se apleacă către un altul și îl inseminează
Și pe vârful altui spic creștea un alt melancolic gânditor.

V

Simțeam că pupa se sparge, că am să ies din crisalidă,
Simțeam că timpul trecuse repede pe lângă mine,
Că se spărseseră continentele, că aud valurile mării, pescărușii,
Corăbii scufundându-se, mirosul apei sărate.
Pupa se spărsese:
Tot mic și îndesat, cu degete subțiri
Tristețea și nostalgia umană mă cuprinseseră
Un gol interior, cum globul ocular a simțit când irisul s-a resorbit în pupilă,
Cum a simțit ființa umană înainte de mine

Am lăsat totul la voia întâmplării și m-am înghițit singur,
Fără dureri și regret, rapid, ca o clipire.

Curând am deschis ochii, vedeam peste tot în același timp
Priveam lanul de ființe oarbe și chele, ciudate, ca niște paraziți ai grâului,
Cu degetele vârâte în tulpină,zbârciți de vreme, cu pieile atârnând,
Lanuri întregi de paraziți, singuri pe o bucată de pământ plutind în derivă
Într-un ocean imens
Unde se scufundau corăbii, munți, dealuri cu cireși, păsări, chiar și oameni,
Unde vibrația fermei se întinsese ca o pânză de păianjen
Din corzile unei vioare sparte.