îți mulțumesc pentru că sunt în viață și pot să mă rog
și mai ales îți mulțumesc în numele celor două mâini și două picioare care încă pot să se miște
ajutându-mă să fac și bune dar și rele după cum mă duce capul și mă lasă sufletul
chiar și în numele capului ar trebui să-ți mulțumesc pentru că-i întreg și nu se zvârle-n gard
și chiar dacă mă mișc mai greu din cauza îndoielilor și a temerilor
încă mi-e bine.

timpul. alung din minte faptul că sunt trecător
și las timpul să curgă prin mine, torent care spală fiecare celulă
ducându-mă tot mai aproape de momentul zero
când eu tot voi fi rămas doar timp trecut
scris pe colțul unor amintiri
ce se destramă

spațiul. cu un ultim efort delimitez trecerea dintre o lume și alta
pasul este unitatea de măsură a sufletului care caută
locul în care să se așeze. numai că
paradisul odată pierdut nu mai poate fi găsit
oricât de mult am înconjura locul în speranța că-l vom regăsi
așa că spațiul nu este altceva decât o delimitare, o sala a pașilor pierduți

viața. o vitrină plină cu aur adăstând lângă o grămadă de gunoi
un puf de păpădie ce sparge asfaltul neantului
făcându-și loc printre răsuflări imobile și cerneri de uitare
viața. o furnică strivită de un pas prea grăbit ca să mai observe ce e în jur
și pasul acela ești tu care te frămânți și încerci să înțelegi
de ce viața nu-i decât un interludiu menit să estompeze culorile ultime

îți mulțumesc pentru tot viață, chiar dacă ești prea departe ca să mai auzi