Oare cum izbândi-voi eu fără privirea
Mielului care trece uneori prin mine, cu cornițe de mentă? căci

frumos mai curge râul iertării, Doamne, peste tot, peste lume...
ca un fel de pasager neizbutit (din mâinile Tale) am ieșit cu umbrela afară,
îmi port pașii înainte, împingându-i pe fiecare
ca pe niște flori de paie, în ploaia de paie,
și nu știu că îngerii plutesc, cu cozile împletite ca ale călugărilor, împrejurul meu, pe lângă
biserici imaginare
și goale
poate aș vedea și eu tumultul Tău, Doamne, dar paiele ploii mi-au intrat în ochi
ca să nu mai primesc astăzi bârnele.