ai plecat cu inima mea-n palme
nu te-ai mai uitat înapoi
cum o fac și păsările în fiecare toamnă
dar nu este ultimul drum să-l plâng
munții știu și visează-n tăcere
la lumina rămasă deasupra de nori.

rana mea de întuneric se termină-n cer
unde se vindecă dintr-o suflare.

zilele trec în vârful picioarelor
prin suferințele și bucuriile oamenilor
gândurile îmbracă haine de lucru
și nu mai așteaptă startul

la fiecare atingere totul se mișcă
zborul capătă înălțime
flămânzii n-au timp de așteptare
ei dau semne să rupă prezentul