ce fel de prag construiești,
ce fel de prăpastie, ce fel de ură,
cât să te sufoce, să doară
cu durerea lupului părăsit de toți,
cu frica aia a lui când, în ger,
urletele îi sunt abia auzite,
zgomotul făcut de iarba devenită sticloasă, în timp ce respiră,
e mult mai năvalnic

și nu, nu crezi că e vremea să pleci,
nu e vreme suficientă pentru această metamorfoză,
o, câtă lumină ți se adună în jur,
cât aer bun, întreg și funest
te ajută să uiți, să nu vezi, să nu te mai regăsești,
vei inventa o nouă zi, genialule,
una în care vei avea tot ceea ce îți lipsește:
nopți în care visezi că alienarea e forma prin care destinul îți oferă o șansă,
lanțuri care te țin suspendat între realitatea ta și realitatea tuturor celorlalți,
așteptarea care te surprinde de fiecare dată la fel,
modul în care taci, în care încerci să înțelegi,
pe nimeni, pe alții,
pe ea care deja te-a uitat, nu-i mai pasă,
pe tine, în cele din urmă,
lasă-ți spațiu suficient, asta vrei,
pragul pe care îl construiești
e cel care te ține viu, confuz și atât de urât

sub formă de lup, sub formă de lup,
uite colții tăi mestecând zilele ca pe scoarța
copacilor care nu au mai avut puterea să fugă