Ai zice că ascult Chopin, că sunt liniștită și fericită,
că mașina ta de zăpadă a oprit din nou acolo unde trebuie,
că dumnezeu
s-a oprit acolo unde trebuie,
ascultând, așa ca și oamenii, Chopin și clinchete de sărbătoare furată,
și-apoi
ai
mai
zice
că din nou ți-au spart roțile, că te-ai enervat din cauza aceasta,
mașina îți e plină de neauă,
să
păzești bine câinii,
lutul să-l ții.
căci eu sunt sub ape, lutul să-l ții.
poate ți-ar plăcea cum îmi stă astăzi glezna,
cea aducătoare de zornăieli și de ploaie, deasupra,
de zăpezi, apoi de clinchete și de treceri prin apă,
acestea sunt chiar apele în care ne-am născut sărutându-ne,
ce faci
ce mai faci
m-ai lăsat să înot (pe sub ușă) (ca morții) cu peștele vânător de iubire,
cu rechini și cu otrăvuri, să înot.
vezi, mai am un tricou de la tine, care îmi stă, ud, pe piele,
și o carte
de adus zăpadă curată în ușă,
un câine uriaș prinde să facă paza, de sărbători
întotdeauna clopoțeii sună la ușă, și în lacrimi mai sună.
am fost sau nu
o
zeiță
când înotam împreună, coapsă lângă coapsă, alături,
pe sub unda mereu liniștită, în apa cea rece,
casa mea este lutul,
mașina ta albă trece chiar și acum prin fața locuinței mele apuse,
și
prin pântecul câinelui
pe care mi l-au omorât cu mașina, chiar și acum (încă) mai trece;
cu moartea lui păzitoare, înotând, mă păzește;
poate nu ai plecat,
dragoste,
poate sunt eu nebună și-n lanțuri, de aceea să plâng eu,
la începutul războiului cu apele morții și cu stelele,
adică
pe
la tot felul de începuturi,
ale câinilor,
ale lui Horea,
și ale călcâielor lui înspinate,
ale horitelor lumi, de desubt, de deasupra,
unde durerile sunt trase pe roată doar ca să se deschidă porțile lumilor;
nu râde
în viață se intră întotdeauna pe-o poartă
se iasă pe aceeași
dar mai mică, și mai albă,
așa ca mașina cu care îmi spinteci tu câinele,
de când m-ai lăsat, îl tot spinteci, îl tot renaști, îl cununi,
mă zorește uneori să mă duc să-i sparg lacătul
și să îl trag afară din
apă
apa sunt chiar eu, eu sunt moartea,
eu sunt despărțirea și nevinovăția,
eu sunt câinele, eu sunt lacătul, lanțurile,
și cu vina ta mă-nfășor.
tu ai gust de nea
și
de hribe, chiar și de foarte departe,
limba ta miroase-a otrăvuri
și-a pădure,
eu sunt femeia călcâielor tale,
în
moarte mă treci zi de zi, ca pe-un câine.
știi?
îți țin colecția ta de zeități deasupra lacului în care mă culc de zăludă,
pe un tron foarte scump, de moartea mea plin, plin de moarte,
ei
îmi sărută picioarele,
de mult mirosea pe aici a zăpadă,
a călcâi
jumătate de apă,
altă jumătate de casă, de separare,
dumnezeu (tu știi) are călcâiul mai alb decât viața,
eu sunt roșie, mi-L chem înapoi. și din apă, eu te-aș aduce înapoi


să mă mântui.