capitonez toate ușile și le închid
dar totuși transpiră cuvintele
dacă gândurile nu se văd în oglinzi paralele
ele trec de praguri și merg mai departe

nimeni nu se acoperă cu plăceri fictive
prin care sentimentele trec nestingherite
zilele capătă o aură de sticlă și pleacă
spre alte lumi ce promit cunoașterea
până atunci totul respiră prin frunzele viitorului
cu anotimpuri ce stau la pândă
fără să le trădeze

nu mă oblig să scufund vasul
pe care marea îl ține la suprafață
să navigheze spre marile orașe îndepărtate

cerul adoră ploia ce spală praful
depus pe drumurile fără întoarcere
lumea-și ridică ochii și privește în zare
diminețile ce deschid orizonturi noi