S-a dus ca feeria, ca o ploaie
de vară peste câmpul pârjolit,
ca o femeie goală prin odaie,
fără-a privi în urmă ce-a iubit,

ca o cireașă printr-un tort de spumă,
precum o gălbenea pe Erebus,
ca laurii pe gloria postumă,
ori ca un șip de votcă pentr-un rus...

Acum o săptămână, Festivalul
stătea să-nceapă noul început,
Muntenia, Moldova și Ardealul
visau la integrarea-n absolut.

De clopote a tras, la Mănăstire,
Primarul Moldovan, de-atâtea sfori,
că de așa înaltă pre-vestire,
s-au strâns pe cer oștiri de tunători.

Din cele patru zări, veneau măreții
epigramiști, cu foc pe nări și guri,
poeți care mai fac și pe glumeții,
glumeți adevărați, caricaturi.

Cu trenul mare, ori mașina mică,
unii călare, alții nici atât,
cu microbuz, cu ochiul de pisică,
ori unii doar cu unghia în gât.

Dinspre orașe, dalbe poetese,
firesc mișcându-și versul prin catren,
în ciuda orișicăror interese
au dat să cânte roților de tren.

S-au strâns și răspândit, care de care
în cuibușoare fără de cusur,
cu stele, margarete ori cu-o Floare,
pe care-o simț și-acuma primprejur.

Iar Festibalul s-a deschis cu fală
de doi primari K1 și-un jurat,
plus alții cu o faimă epocală,
ce-au dat semnal de start cu-”a fost odat`!”.

Din Shakespeare ce-a urmat, rămas-a cheia
la orișice mister nedesfăcut,
că-n primul rând și-ntâi a fost femeia
și-apoi nimic n-a fost ca la-nceput.

Până târziu, apoi, dezbateri grele
s-au împletit cu vinul roșu, ce-i
o-ncătușare-a spiritelor rele
și-o dezlegare (geaba) la femei…