singur, atât de singur, că până și respirația e o furtună dezlănțuită
mugind peste întinsul amintirilor nesăbuite ce nu au așteptat
căderea serii,
știind că perioadele de acalmie dor mai puțin
departele de-aproape doare la fel
și numai prăpastia știe dar nu poate spune
câte durere a strâns în adâncuri
și cu toate că cele două maluri se surpă încontinuu
tot nu reușesc să se strângă în brațe
dincolo de mine e doar tăcere
în fața mea e o mare de cuvinte
numai eu, biată limbă de nisip mă strădui
să le despart apropiindu-le