bărbații au urcat pe o scenă înaintea femeilor
bărbații și-au pus măști albe și au început să îngâne un imn
femeile au urcat pe altă scenă
femeile și-au pus măști colorate și au început să danseze
pentru că în rolurile lor nu erau cuvinte
trebuiau să mimeze viața, dragostea apoi moartea

spectatorii naivi ascultau de regizor
actorii ascultau și ei de regizor
nu era nimeni fericit
un scenariu absurd trebuia urmat pentru că un boier le deținea lumea
o lume cumpărată pentru tristețe
în nemernicia lor nu existau fericiri și nici speranțe

tu ai covoare, uzanțe, flori, femei, cizme, parfum
tu ai o istorie din care poți stoarce lacrimile oricui te ascultă
dar actorii și spectatorii mei nu au nimic
au un boier care-i lovește în sânge și le suge viața în pahare de șampanie
un boier care-și serbează ziua în fiecare joi

tu ai ziduri, coridoare și uși
dar lumea mea nu are decât un pustiu cenușiu fără gust și fără senzații
o moarte de uzanță băgată cu sila pe gât