Întorc adevărul ca pe un copil de la joacă
și nu-l cert dacă plânge
mai degrabă îl mângâi pe creștet.

Cu el de mână minciuna se topește ca ceara
și se luminează la față,
mă îmbărbătează gândul că poate crește drept
dacă nu obosesc să-i dau sprijin
cu exemple vii.

Am păstrat sufletul deschis
pentru orice înțelegere descifrată-n gesturi
și-n cuvintele spuse cu sfială
fără zâmbetul acela fals de bucurie
care curge într-o apă tulbure.

Ochii tăi cu gene subțiri
mă privesc din colțul mesei
c-un fel de durere amară
ce nu provoacă lacrimi și nici suferință.

Rămân înlăuntrul meu nemișcat
ca un obiect în spațiul închis
de unde nu paote ieși
decât adevărul transpus în libertatea
de a topi întunericul.