dacă se va termina din lacrima mea pe drumeagul acesta de pâslă
o s-o iau la pas
înainte
cu un mers șontâc, din ce în ce mai departe,
șchipoătând și rănită,
neștiut, o să-mi împrăștii de sus, dragul meu pustiit, ploaie și diamante, până o să murim amândoi
atât de multă dragoste va să vină,
doar atunci se vor isprăvi comorile pline de dragoste
o să fim os amândoi
pe atunci.

și nimeni n-o să ne tragă afară din moarte/niciodată/niciodată/niciodată
iubirea aparține lui nimeni,
oasele noastre se vor isprăvi, uscate, la porțile nimănui/deschise.../închise.../ferecate cu lacătele
omul e nimeni, dumnezeul lui e un nimeni-mai-mare
un anonim jucăuș cu destine/ probabil fără noimă se joacă cu degetele/cu noimă/fără noimă/cu sens/

cât plânge...
câte pietre s-au strâns...
câtă ciudă...
spune, ai plâns, câte pietre-ai cules? câte cruci?
și câți cuci?
cât ați plâns... cât ați dus...
doar nimeni poate să judece suferința și greul destinului
sclipitoarele pietre ale inimii împărțite din cer de iubitul tău cel mai dulce
doar nimeni e furie și nu lasă
ce lasă/nu lasă
dumnezeu e mister și nu lasă
descalță-te, dragul meu mire; să umblăm desculți și frumoși, până mâine...