Copil fiind aveam universul sub unghii
Și decideam destinul fiecărui praf de lut
Tu vei sta lângă mare, veghind oamenii să nu devină pescăruși –
Tu vei sta în munți, veghind oamenii să nu devină brazi –
Și tu, ziceam altui lut de sub degetul mic,
Vei sta lângă mine, veghindu-mă să nu devin prea devreme altul
Universul meu a durat fix un mileniu de secunde
O apă de mare amestecată cu una de munte
Mi-a potopit lumea și m-a lăsat sterp
Dar cu multe visuri de a explora noi lumi

Adolescent fiind, aveam iubirea sub pleoape,
Clipind o dată ziceam: azi voi iubi ”si ochi și flori și buze si morminte”
Clipind a doua oară, ziceam ” iubesc, am curaj și mă tem”
Clipind iar, visam la ”o iubire cum n-a fost și nu e...”
Clipind peste înserări îmi transformam iubirea la purtător
Până când un nefericit mi-a furat-o din ochi, din buze, din flori de nu mă uita
Și brusc a devenit altul, cu înmuguriri de doruri sub tâmple.
N-am fost supărat pe el mai mult de o noapte
Iubirea o puteam găsi iar între bătăile inimii
Visând la idilele ei viitoare

Acum adult fiind, am un fel de univers sub atrii în care-mi adun apele
Un fel de iubire sub unghii din care-mi extrag noi visuri adolescentine
Un fel de dor încărunțit în păr de unde-mi iau amintiri din copilărie
Și un soi de așteptare ciudată ce nu are uși și ferestre
Și unde încerc să intru pentru a-mi recăpăta tinerețea
Văzută șăgalnic cu ochi de copil neastâmpărat