Mi-au rămas întâmplări pe retină,
în amintire și scrise pe scurt în jurnal
cât am avut curajul să le retrăiesc.

Apoi trenul a plecat departe,
am căutat timpul acela plin de substanță
fără să mai simt pulsul tinereții
vijelios cum străbate trupul.

Nopțile s-au cusut sub pleoapele obosite,
stelele au luminat numai cerul cunoscut
și n-au mai căzut pe acoperișul veacului nou,
cineva mi-a povestit despre singurătate
ca despre o taină
și m-a lăsat să-mi închipui restul.

Nici n-am vorbit o vreme, eram bolnav de tăcere,
un însingurat în mijlocul oamenilor
care analiza totul cu superioritate
de parcă ar folosi la ceva,
de aceea mă mir cum pot scrie despre nimic
când sunt sortit chiar lui.