mă tem și nu mai știu de ce mă tem
poate fi frică această corupere
a gândurilor către niciunde
și apoi tremurul mâinilor tremur ușor de cuvânt
împletit cu altul până la nebunia simțurilor

cândva credeam în iubirea de om cândva
înfloream la atingerea unei rostiri blânde

nu știu ce s-a întâmplat de când am început să văd cum
totul iese din pământ ridică ochii spre cer apoi
agită brațele lujerele trunchiurile coroanele aripile pleoapele
și se întoarce liniștit sau mai năvalnic
tot în pământ

am ajuns să-mi întreb spiritul pe sute de foi de ce
apoi am tăcut

m-am încurcat în ițele jocului cu ghemul de gânduri
și-am lăsat totul baltă sau în balta jumătăților sau
sferturilor de adevăr

cumva ceva mai mișcă prin mine
apoi romantismul
scoate fruntea din țărâna obosită
apoi o ascunde printre ierburi
abia cosite și dispare aiurea
către aiurea
prin mine
tot aiurea

Anne Marie Bejliu, 4 august 2017