În vara asta mi s-a luminat fața la umbră,
am hoinărit prin înserări fără aripi și cuvinte,
de frica nisipului care lasă amprente pe suflet
se înfiripă-n mine șoapte cărunte fără ecou
și prind coaje gândurile de altă iubire și formă
în care să-mi torn miezul aprins ca o lavă,
să se mântuie trupul de păcate prin iertare
dacă sufletul s-a furișat în altul.

Îmi înflorește-n carne o rană
pe care o credeam vindecată de mirosul uscat
și tot ce se naște-n mine e mai tare decât gustul
ce pune amarul și dulcele la un loc
să dospească în pământul fisurat de arșiță
de fiecare dată cu teama de moarte.

Lumina ca un semn de amenințare a întunericului
se plimbă ca un roi de albine prin faguri
și umblă prin mine mucenicii dreptății de aer,
să nu se coacă la umbra celui ce uită
cum se înnoadă zilele cu ață-n viață
până se rup și scapă oasele din încheieturi
pe drumul fără întoarcerea promisă.