Nu mai știu, dragostea mea dulce, pe unde îți este coasta pe care ți-a
zdrobit-o hipopotamul acela nervos/care s-a iscat să te doară
și pe mine mă doare/
să o lăsăm naibii de coasă
și de animal venit să ne tragă pe sub trupul lui greoi pentru că trăim
sunt delicată și coastele tale sunt coastele mele
sunt născută în luna mai odată cu cireșele coapte și cu copilul meu nenăscut
oamenii sunt pescarii mei/ei îmi sunt umerii
de ce
nu iubesc soarele, Doamne?
ca un câine am simțit paradisul care se lasă după ce pleacă luna și soarele
cred că paradisul este foarte frumos, așa ca ochii mamei, când râde
oi vedea eu, Doamne, ce mi-ai pregătit, pe afară este multă zăpadă,
probabil îmi este foarte dor de acasă
dar din dar se face
viață din viață și moarte din moarte
autenticitatea zace în pasul greoi al eonilor care mă petrec
care trec prin mine, ca niște lumânări de seară
pregătește-te!
îmi zic
a rămas doar frica mea iepurească
de a merge acasă
unde e
bine și atât de roz/bănuiesc că după moarte te așteaptă o moarte în albastru cu roz
cred că te așteaptă, totuși, cineva
să îi aduci o umbrelă
de la răsărit
poate toți învățăm să mergem pe ape și să căutăm merele Evei,
care trec pe valul mării, pe val, cu moartea pe moarte, călcând,
unduindu-s-ar merele, unduindu-s-ar păcatul
pământul
este o mare excursie desfășurată aproape la întâmplare
poate dincolo e mai bine decât decembrie acesta
și
decât zapada, care peste mormânt o să mi se așeze.
Te rog intră în casă, iubitule, și zidește pentru noi o ușă de cetină
noi suntem tineri și nu vom muri niciodată
e târziu
dar nu vom muri niciodată
poate doar... obosim. și când moartea va obosi vom merge pe mare.
moartea de după moarte poate e viață.
hai
ține-mă pe lângă umăr.
așază-te lângă icoanele acelea de lemn și dă-te în jos odată cu mirtul
să îmi găsești glezna și florile,
intră în casă, dragostea mea, pe afară e frig și casele sunt toate de mentă
cu o palmă pe căpătâi te-am visat
să călcăm moartea cu un strop de iubire
mai mic decât noaptea
...e târziu
și pe afară ne urlă păsările că e prea multă zăpadă, la ușă.
viață din viață și moarte din moarte
însă când se face din viață moartea întâie atunci trebuie că e cel mai greu de prins fluturi
pesemne așa începe drumul care duce la moarte, e alb,
drum de cer, drum de ceară,
pesemne că așa mor oamenii, poate că așa se sting ei,
Dumnezeu este alb,
și noi după El, mult prea albicioși, obosiți,
semănându-i,
și
purtându-ne crucile
cu greșeli neiertate, cu frică, cu spaime,
uneori mai uită de noi așa cum și noi Îl uităm.

nu-L uităm, căci pe afară este multă, multă zăpadă
și ceaiul de zmeură
ne aduce aminte de atingerea Lui
de când ne ținea
sub palmele Sale

când

abia

ne

făcuse.