știi acea pajiște verde
cea mai verde dintre toate
pe o creastă de logică ce se înalță
mai presus de culmile Ego-ului
unde e liniște
dacă-ți escaladezi cele două emisfere de creier fără
coardele de-alpinism ai să ajungi la un izvor
cu apă serafică în care cicatricile ți se-nverzesc
iar spinii ți se preschimbă-n flori de colț
în cântecul păsării Phoenix în care plutesc sunete
ce nu se grăbesc
căci toate ariile de liniște ascultate până atunci
îți făceau nod în gât sau în stomac cu-a lor
tonalitate prea joasă ce te îneca ori prea înaltă ce te
spinteca de parcă le era frică ori de moarte ori de viață


știi acea sete feroce
cea mai feroce dintre toate
într-o vale ce se-afundă mai prejos de adâncimile Ego-ului
te-a cuprins de când ai fost sugrumat de cea dintâi nedreptate
apoi săbiile lor au străpuns aripile păsării Phoenix caii lor
ți-au strivit în copite florile de colț și
nu ți-ai mai putut potoli setea vreodată
au încercat să-ți șteargă memoria ei dar n-a dispărut
și-a mutat doar albia ți-a inundat somnul
cu vise în care se mai auzeau bătăi de aripi
și te-au condus către izvorul de unde liniștea curgea atât de clar
l-ai auzit așa cum își aude mama
pruncul încă nenăscut
l-ai simțit cum își simte copilul
îngerul încă neînaripat
dar nu puteai privi înspre izvor era
orbitor iar tu erai
prea sălbatic ca să lași alpinistul să-mblânzească
fiara