zideai o clipă rară-n templul vieții
suind spre nalt dumnezeiesc întruna
și sus fereai din ochii tăi minciuna
de raza lunii îți clădea pereții.

tavan aveai de stele cât aluna
ce te-nveleau cu patima blândeții;
venea o mănăstire-a dimineții
și nu era neliniște niciuna.

mormânt era tumultul de-altădată
și-i pace de lumină în cuvânt
sub o tenebră rece, decedată.

în șoapta ta tăcerea îmi împlânt
cu vorba în hârtie cufundată,
pitită între ceruri și pământ.