pe unde mi s-a părut că e locul mai bun
de tăiat potecă
am luat-o așa, fără-ncotro

cât mai sus, într-o melancolie strategică,
cât mai aproape,
aproape de neatins

am ocolit cu blândețe,
m-am ancorat cu gheare nevăzute,
m-am avântat cu adevărat
să te străbat de-a curmezișul,
cu tine alături

sunt porțiuni pe care nu mi le amintesc,
mai am din ele doar o trăire
care mă trimite la ceea ce contează

atâtea pietre călcate, atâtea brazde date în lături,
nenumărate vieți lăsate în urmă,
inimaginabile urme șterse

însă nu uit cum de la prima privire
am început să te pierd,
cum lumea s-a stins pentru prima oară între noi
ca să ne vedem cu adevărat