drumul seamănă mereu cu un igrec tăcut
pun fiecare talpă într-o înșiruire puțin șchiopătândă
exact pe nodul acela aparent dureros al alegerii

i-am văzut cum aruncau pe marginea drumului
cuvintele grele
zâmbeau straniu la cer
se împiedicau la intrarea în biserică
și în loc să ceară iertare
înjurau satisfăcuți toate cele ale înaltului

ei hotărâseră demult că erau zei nemuritori
intrați în acel pământ furios care devenise și el
tot un zeu

ca pe un banc al zilei ascultam autolaudele
apoi ieșeam din poveste încetișor
mă așteaptă mereu mama
cu zâmbetul blând

și apropo

mama nu înjură niciodată
mama cântă ca o pasăre a zilelor inimii
într-un ritm cald răcoros. da. cald răcoros...

Anne Marie Bejliu, 17 august 2017