nu e nimic subiectiv în
frumusețea mea
niciun merit
pur și simplu am găzduit apele când
orfane au rămas de matcă
și-au strigat mumele
înlăuntru am primit pietrele albele
cu bocetul lor camuflat
în miliardele de generații mute
cuminte asumându-și prejudecățile
celor care trecând au uitat
să înțeleagă
să ierte
să iubească
aceștia nu sunt ochii mei
de-aici privește o pasăre
deloc de poveste
întinde mâna!
simte-i cuibul!
și gesturile
arbitrar puse pe seama mea
închipuie rana câmpiei căzute
la poalele muntelui
doar ale gândului neprimitor
aceasta nu sunt eu
este expansiunea
Dumnezeului uriaș care
și-a ieșit din Sine
atâta dor-singurătate făcându-i-se
eu sunt doar punctul acesta invizibil
strângându-se
alcătuindu-se
la Cuvintele Lui