Limba română s-a născut, n-a fost găsită,
s-a format rotundă și bogată, nu se învață și se uită,
e vie și molipsitoare în fața unui altar la închinat.

Limba română e-n doină, în vorbe cu înțelesuri adânci
și-n cuvinte dăltuite de țărani pe obiectele din lemn,
dar mai ales în suflet unde înflorește și-n pustiu
până la sfârșitul lumii.

În limba română vorbesc semnele, tăcerea povestește,
pune lacrimă pe simboluri, izvorăște din carne muritoare
și devine prin cuvânt nemuritoare și dulce.

La umbră ascunde minciuna în amiaza adevărului,
stelele sunt mai strălucitoare pe cerul limbii române
cu luceferi, izvoare răcoroase și limpezi
exprimă sufletul unui popor ales.