de mă vei lăsa să-ți iubesc emoțiile
cutremurul din aceea va avea epicentrul în inima-mi
în clipită râzând
ca un soare spre floarea în corolă de hram

e toamnă, văzduhul e-aproape în plumb
îl topești în cuvinte până la aur
în alchimii auzul meu îți vede pășirea, mergi spre distanțe
din patul meu rămas în iubire

de mă vei lăsa ți-oi aduce pijamaua verii
să dormi în căldură în frig
eu voi biciui cu foc soba
la ceas de iarnă să cearnă maica mea
cenușa aceea fără de păsări, mireană

uneori e veghe în biserica nopții,
aceea zidită din cărămizi de alb, oftând cuvinte în hârtie
sălbăticii de înțelepciune făuresc
autostrăzi spre înalt
să poți goni sufletește fără teamă de amenzi stelare
când ți se ia permisul la un veac pe secundă
în drum spre vacanța către malul mării raiului

de mă vei lăsa nu voi mai ști
deosebirea dintre albastru și întuneric
voi înota înaintea luntrei
ce tocmai a dus la cele sfinte
un duh de trup dezghiocat

*

că mult sânge sufletesc a curs
în luptele dintre îngeri
cu Omul câmp de bătaie