Firave se ademenesc iluzii
Crescând la umbra nedreptății
Privesc spre raza plină de confuzii
Ce erodează mintea minții.
Nimicul e umbrit de vise
Nici gândul nu mai eclozează
Ea mintea e pe căi aprinse
Iar urma șoaptei parcă delirează.
Sunt stări ce numai el pământul
Le poate înțelege cu nesaț
Dar crâncen este doar cuvântul
De nu mă iei din nou la braț.
Nu mă privi cu-nduioșare
De aderența firii m-am cam săturat
Mai bine tu privește spre cea mare
Ce a iubit el valul în mod necondiționat.
Cum fierbe gheața-n glaciații
Și se întinde amorul peste culmi
Tu caută de poți doar destinații
Pe care pașii buni poți să-i îndrumi.
În aderența nevorbitei fapte
În care clocotește gândul
Tu caută de stai deoparte
Că-ți va veni și ție rândul.