toamna / când soarele se face mai mic
cât o rană pe care tu o mângâi/ și o pui lângă pieptul tău
containere de frunze în care ne ascundem teama

marile frici nu trec niciodată
asa cum marile răni rămân în spațiul subțire și dens

pupile mari dilatate din care privești orașul
băncile din parcuri pustii

reversul nu vine niciodată
răni care se închid de la sine
sângele din copacii înfrigurați
până la urmă despre asta vorbim,

tăierea suprafețelor ca un element al puterii
plimbările neașteptate în prag de seară
în care mor toate păsările

și cerul de plastic
în care ne izbim.