Lumânarea se stinge lângă crucea de piatră
roasă de timpul sălbatic,
greierii din umbră anunță înserarea.
Chiar dacă încerc să descifrez un nume
rămân cu aceeași durere,
totul s-a împlinit
cum s-a scris mai înainte de noi.

Mă apasă o vagă tristețe
cu aripile rupte,
cu inima strânsă fără să știu de ce
plec mai bătrân decât sunt,
crucea mă apasă pe umeri
cu o povară grea atât de străină
că străin mi se pare și drumul.

Nu știu dacă o să mai revin,
de pe acoperișul veacului trecut
lumina se teme să mai coboare
ascultă glasurile din pământ și plânge