ne-au trebuit ani de zile să ajungem aici.
să fim printre acești contrabandiști ai fericirii despre care nici
noi nu știm cum s-au născut.

printre terminațiile nervoase ale orașului
e lumina aceea care mă face să mă aplec asupra ghetourilor
locurile unde ar fi trebuit să mă nasc.
acolo, pe niște coridoare întunecate și vii
unde văd oameni și copii vânzându-și unul altuia drogurile.

e o căldură plăcută când scriu despre asta la fel ca
200 de filamente luminoase care se aprind și se sting.

în clădirile acestea părăsite ca și cum nimeni
nu mai locuiește aici, decât ei. cei care ne fură
nopțile cu glasurile lor disperate căutând să rămână în viață.

nopțile noastre ca niște pastile de somn.

alergăm pe culoare întunecate
200 de filamente se aprind / se sting
zonele de intersecție sunt undeva pe la mijloc
într-o cameră plină cu napalm și frunze,
te văd pe culoar înaintând înspre mine.

dar eu sunt doar un animal viciat, la fel ca și tine
evadat dintr-o cușcă pe care o închid / o deschid
și mai primesc o doză de tristețe sau fericire.

mi-au trebuit ani de zile să ajung aici
în acest cartel al drogurilor și nu voi pleca
ca să mă întorc în orașul sufocat de normalitate și somn.

sunt acest animal hăituit care se aruncă în foc/ până tot cerul explodează
în brațele mele. neputința de a schimba ceva fie înspre
rău sau înspre bine. ne împușcăm unii pe alții
din dragoste sau din ură / ca și cum armele noastre ar fi date de
un dumnezeu. dar dumnezeu este stăpânul nostru
de când ne-am născut. da, e o căldură plăcută să scriu despre asta
în timp ce cele 200 de filamente se conectează la creierul meu și îmi
dictează să scriu de fapt, despre:
moarte
furie
și
frică.