trăim singurătăți în lume, proprii
cu stele ce ne dau grotești destine
iar calea noastră plină e de spine
și nu deschidem ochi precum ciclopii.

te port pe ale inimii retine
de al meu "astăzi" vrând să te apropii
să-ndur din lacrimile tale stropii
și să-ți strivesc nămeții de suspine.

da'n urmă iar rămân în solitudini
și curg spre frunza rătăcind de ram
și dusă-n vânt de toamnă-n altitudini.

iar în spinare moartea mi-o căram;
povara ast', aproape-n plenitudini
mă va-mbrăca-n tăceri la tristul hram.