Într-o casă de nebuni s-a trezit din somn un tip,
Auzea în jurul lui, plânși de soartă, numai genii,
Ce-nălțau pe dușumele vechi castele de nisip
Și de-aici chemau de zor visele la strâns cocenii.

Câte-o-nnobilată doamnă, după-o baie de pastile,
Se-mbrăca în principesă luând halatul alb pe ea,
Își zdrobea o mână dreaptă-n colțul anilor de zile
Să-și ajute așteptarea să-i deschidă poarta grea.

Tipu-ncepe să recite, palma-i sprijină-un perciun,
Curg cuvintele nescrise peste mintea lor nătângă,
Sunt uimiți, deja văd oaza desenată de-un nebun
Și-mpreuna-și amintesc cât de bine e să plângă .

Am rămas și eu cu ei să-mi iubesc sfârșitul zilei
Și să-mi sfătuiască frica mintea lor de înțelepți,
Seara mă mai strigă-odată din odăile pendulei
Și las lumea nebuniei să mă-nalț unde m-aștepți.