spinarea-ți duce dulci poveri de viață
cu ea seninul de în lume poartă
căci lacrima de toamnă-i apă moartă,
un plumb topit, tristețea de te-nvață.

și flori de întuneric ții în soartă
lumina-i preazeirii fortăreață,
o cucerești în strai de dimineață,
eu drumețesc pe-a trupului tău hartă.

arzând în crematorii de dorință
eram ca două flăcări de infern
și parcă nici nu mai eram ființă.

apoi tăceri pe umeri ni se-aștern
de oamenii frumoși ni-i trebuință
să ne despice siamezul stern.