Stau singur și ascult
Cum focul îmi vorbește
Din soba de demult
Spunând a sa poveste.

El pâlpâie ușor
Întinzându-și limbile
Spre cerul plutitor
Răscolind gândurile.

Din scrum el se ridică
Și apoi în scrum se întoarce
Lăsând în urma sa
O mistuitoare pace.

E focul solitudinii
Sau cel ce încălzește
Un suflet hăituit
Ce mult mai pribegește ?

Un lemn arzând
Din sobă îmi răspunde:
Și eu am fost cândva
Un ram pe un copac de munte.