Din toate câte sunt tu lipsești,
o dragoste nesupusă la reguli
prinsă-n ecuația mută din minte,
piatră pe un suflet neatins de furtuni,
m-am închis în tunelul luminii
să rup așteptarea.

Pe pagini îngălbenite de vreme,
aud atingerile frunzelor cu foșnet
și le împărtășesc nestatornicia vântului
dincolo de munții de zăpadă
unde cerul spânzură stelele-n copaci.

Nopțile bat la ferestre închise
cu ramuri albe și pufoase,
tăcerea se-nfundă-n pereții colorați,
păsările scapă firimiturile din cioc
iar singurătatea mă cuprinde-n brațe sub așternuturi
cu temeri de somn agitat,
de parcă totul se petrece în afara mea
iar în interior e gol,
un gol de fântână secată.