Nu mai am, tată, oase
în mine supraviețuiește un fel de meduză
și nicio mare blândă care să mă acopere, până sus...
ce folos acest schelet pe care l-am lăsat jos ca să fie călcat în picioare,
ce folos această încrengătură de oase, copacul trupului,
osul meu și copacul
cineva parcă era acolo, în noapte, și mă ținea strâns de mână,
și nu îmi mai dădea drumul
nu știa cât de mult obosisem...
eu îi spuneam Leeth el îmi spunea că nu se numește așa, eu în continuare
îl strigam Leeth, cât de frumoase îi erau picioarele!
și parcă el mă salva, aveam sare pe buze, și o greață
care ieșea, plângând foarte, din trupul meu de meduză.
unde îmi sunt oasele, tată? și în ce sat m-am născut eu?
fântâna de acasă este foarte rece, apa din fântână este de gheață și arde
orice os, căzând înăuntru, ar arde
iar eu
mi-am luat încălțări noi, trainice,
cu ele o să umblu încă o jumătate de an...
floricele albastre am cules de cu seară, din seară,
soarele se rotește, frumos, într-o ramură cu floricele albastre
atâția sori în copacul acela!și cât de albastru este cerul floricelelor vii!
să dorm
să adorm
din fântână o să iasă un șarpe
însă nu o să îl țină prea mult.

lumea este un fel de roata-morii, memento mori, gente,
toți murim și toți ne întunecăm
iar floricelele sunt atât de albastre!
pe toate le ține dumnezeu minte, și le picură din când în când în fântâni
sunt atât de micuțe și de albastre!
acolo unde așteaptă un șarpe

cineva spunea că șerpii și florile sunt una
poate eu eram aceea
care ziceam
și plânsul e unul, și nașterea,
iar caruselul acesta al vieții nu e oprit niciodată. e zgură.

odată o să îmi iau, tată, oasele înapoi.
chiar dacă ar fi să fiu pasăre, o să îmi iau oasele înapoi.